indepartare

până mai ieri am crezut în depăratre. credeam că, dacă voi merge neîntrerupt voi ajunge departe. departe de tine de numele meu în locuri noi exotice luxuriante ciudate. îmi imaginam tot felul de cântece. pe drum trebuia să învăț să cânt la perfecție la acordeon la chitară la ocarină. aveam în plan să mă îndepărtez atât de mult încât să pot să mă mir fără încetare de oameni de lucruri să nu înțeleg nicio limbă vorbită să fie atât de diferit încât, tot ce știam

adică

toamna ce vine în fiecare zi partea stângă a patului nostru de fier
ochiul tău verde
genunchiul tău însângerat lipit de mine când dorm
cafetiera portocalie
felul tău de a spune ”mai stai” fără să rostești un cuvânt
felul meu de a rămâne în urmă câte o clipă în fiecare zi în speranța că astfel o să mă ajungi cândva
felul tău de a respira ca dintr-un flux în reflux potrivind inima noastră cu valurile mării negre
încetineala din fiecare dimineață
felul în care mereu avem timp pe când lumea se grăbește cumplit
toate acestea credeam că au rămas undeva departe în urmă
pentru că eu am mers întruna.

inutil.

între timp părul tău alb a juns până la pământ
o pasăre călătoare ți-a ciugulit ficatul
ai salvat lumea de mii de ori de atunci
ai adus focul și apa
ai adus toamna
ai reaprins viața ca pe o candelă
până când am ajuns.

sunt aici. în moarte nu există depărtare.

mâine

soarele încinge îngerii de granit. printre pietre viermuiește viața. simt că trebuie să ating totul. dintrodată tăcerea mi se pare finită ca o propoziție. în tăcerea aceasta aerul respiră viața în felul acela primordial târâtor. aș fi avut mii de ocazii să strig. timpul e doar noțiune inventată cu atât de puțină imaginație de cei care vor să amâne moartea sau viața. nu, nu putem să vorbim mâine pentru că mâine nu există. ceea ce este s-a petrecut dejaîn această liniște descreirată de sute de gâze care polenizează mii de flori. mâine nimic nu va mai fi aici. mâine fuge și se deșiră destramă cuvintele putrezește carnea. mâine este un ieri care nu există și nici nu va exista.

o mie de de motive să strig

aș fi avut o mie de motive să strig. trecătorii deveniți isterici rupeau rândurile. vedeam totul de la fereastră. începeam să văd ochi mâini. căldura trupurilor ajungea până la mine. respirația trecătorilor declașase alarma de incendiu. ardea aerul dintre lumi.aș fi avut o șansă o clipă în care strigătul ar fi răzbătut până în stradă. ar fi căzut pe asfalt s-ar fi răspândit pe șosea ar fi provocat accidente în lanț s-ar fi născut copii în ambulanțe blocate în trafic ar fi făcut atac de cord șoferii de autobus ar fi înjurat bancherii și cei de la centrul comercial s-ar fi apucat de fumat taximetriștii și mamele întârziate la muncă.

dar am tăcut am tăcut pur și simplu.

și acum tac.

premiu de consolare

și pentru toate astea am primit un fel de premiu de consolare
am primit o călătorie spre interiorul tău.
drumul trece prin toate momentele de exaltare
ca un mountaigne rousse alcătuit numai și numai din lumină.
uneori totul se oprește ca să pot suspina.
e clipa în care liniștea restabilește rezerva de pace din mine.

nu înțeleg totuși unde au dispărut lucrurile obișnuite
cum ar fi sărutul de dimineața
ceaiul verde
cafeaua
atingerea din întâmplare
tălpile tale reci
floarea soarelui pe care tot ai uitat să mi-o aduci de ziua mea
toate gesturile noastre despre care acum nici nu am putea să vorbim
omul meu pe viață și pe moarte.

am un curaj nebun

aș încerca să fiu fericită. am un curaj nebun. ca și când te-ai arunca din nori într-o găleată. lumea s-ar da la o parte. instinctiv. nimeni nu vrea să fie stropit.

aș avea chef să fluier să ademenesc câinii cu bucăți mari de petale.
aș îndrăzni să spun fluturi la orice oră din zi sau din noapte.
nimic nu m-ar împiedica să arunc cu zaruri în fântână. aș da mereu șase șase. aș câștiga necontenit.
nimeni nici măcar fântâna aia nu ar mai sta în cumpănă. lucrurile ar fi hotărâte din primul moment.
aș avea timp să-mi potrivesc pasul cu pasul furtunii.
aș face copii din flori
aș face coroane din umbre

aș scrie pe asfalt puncte linii puncte
doar ca să nu uit.

examen

nici moartea nu-i mare lucru. e tot un fel de examen. în general oamenii îl trec cu bine. nu prea există școli pentru așa ceva deși ai timp toată viața să înveți să mori.

am îmblânzit ziua asta și acum mă folosesc de ea ca de un câine tolănit la soare. se vede până departe în satul vecin. mă gândesc să mă întorc la țară. mă gândesc să mă întorc în pământ.

nu prea are rost să salvez lumea. nu are rost să vorbesc. nici să tac. există un mesaj mult mai clar în frunză. din păcate așteptarea e obligatorie. așteptarea e oricum relativă. între timp poți fi orice vrei.

timpul nu trece. timpul este

cel mai mult îmi place să vorbim despre îngeri. plânsul meu de acum e inutil. e doar un rest de întuneric din vremea când eram oarbă. de la un timp cred în iarbă. cred în floarea asta crescută în zid.

nu știu cum fac de alunec în cer. nu știu cum fac dar simt că mai este atât de puțin încât nu mai trebuie să ne îngrijorăm. o luăm oricum de la capăt

deși
timpul nu trece. timpul este.

40 de ani. atac cerebral. uneori plătim văzul cu viața.

sirene zbiară în mine. îmi fac mii de cruci. aștept un înger care să-și caute omul. aștept cu nările în vânt ca un animal singuratic.

despre pacea aceasta nu mi-a vorbit nimeni. tu ocupat cu urcatul. eu prinsă în cuiele nopții. niciodată destul de aproape.

nu-mi fac iluzii. vara ne pârjolește măduva. mă gândesc la tine ca la o fântână. setea mea te trezește brusc din uitare.

să nu mă mai lași aici. nimeni nu ne vede așa cum suntem cu îngerii în cârcă. am putea să murim deodată ca niște ca niște lumânări ce se sting din același expir.

oameni care ar trebui să fie fericiți

cunosc tot mai mulți oameni care ar trebui să fie fericiți. îi îndemn să strălucească puțin. le dau întunericul la o parte ca pe-o cortină. unii rămân cu ochii închiși mult timp după aceea. le iau mâinile. fac din ele umbre pe zid. le iau picioarele și alerg zdrobesc timpul sub tălpi și râd. le iau trupul și dansez cu el până la moarte.

cunosc mulți oameni care locuiesc în propria lor carne înnodată peste ochi peste gură și peste suflete. îi îndemn la violet la portocaliu la albastru la verde. le inventez frunze. le dau din clorofila mea. le desfac soarta cu greu ca pe-o conservă veche înțepenită care te taie când o desfaci.

cunosc mulți oameni în care mă tai când îi ating. au cioburi peste tot. au prăpăstii în care nu știu cum să cadă. îi îndemn la câteva clipe de plutire. până jos e zborul e viața. căderea aceasta e viața lor. și a mea.

i. de la nimic

uneori ninge. nu pot să spun de unde. am ajuns pe jos până aici. habar nu am care e numele acestui oraș de cretă. cred că aici moartea e albă. am scris pe jos cu negru i. de la nimic.

am scris o mie de poeme. în toate moartea avea un nume avea locul ei. am scris o mie de poeme toate de dragoste și de moarte.

mi-e dor să tac să nu se întâmple nimic.

pe tine te-am visat stejar

la început am plâns. nu știam cum se numea această singurătate nouă pe care mi-ai dat să o duc undeva oriunde acasă. dar eu nu am casă nu am nimic. sunt la limită sunt la orizont ca o linie moartă între ceruri și între pământuri.

nu știu ce să fac cu ochiul tău verde

am început să compun un aer cât de cât respirabil din tăceri

mulți oameni singuri m-au rugat să adorm lângă ei. le-am visat dealuri și ploi. le-am visat câinele galben. le-am visat orice ar fi vrut ei.

pe tine te-am visat stejar. am încremenit apoi în orbirea ta definitivă.

sunt aici online

sunt aici. cu toate lucrurile înflorind în mine. sunt aici online. am noroc. în jurul meu aerul vindecă secundele soarele doboară nopțile cu un țipăt pescărușii ciugulesc carnea ruptă a deznădejdii. am noroc. am ajuns aici în secolul tău. nu e nevoie decât să apăs pe un buton și totul devine virtual. realitatea e asta în care devenim ce vrem noi. miroase a liliac de undeva.

până la urmă am înțeles. ne mișcăm mult mai bine decând nu mai avem nevoie de trupuri. nu ne doare nimic. am devenit încăpători și excesiv de respirabili. ne suntem vitali înlocuim aerul înlocuim tăcerea cu aceste cântece vechi irlanedeze despre tristețe și onoare.

să nu-ți fie teamă sunt aici. uneori nu poți să mă vezi. devin atât de singură încât nu mă vede nimeni. dar tu nu vei fi singur niciodată. sunt online.

sfârșitul lumii

am auzit că vine sfârșitul lumii. nu știu ce să cred. habar nu am ce-i aia lume. habar nu am ce-i ăla sfârșit.

soarele se întinde deja pe ziduri ca o marmeladă. sfârșitul lumii e micul dejun al soartei. durează cât o înghițitură.

despre moarte nu se mai spune nimic. ar fi greșit să credem că moartea are vreun rol în sfârșit.

despre mine

când îți scriu tu crezi că sunt tristă. dar nu toate poemele sunt de tristețe. unele sunt de dragoste altele despre viață. multe sunt despre moarte. altele sunt transparente. despre mine nu știu ce să-ți spun.

habar n-am pe ce lume trăiesc

habar n-am pe ce lume trăiesc. uneori mi se pare că trăiesc într-o lume a picioarelor. tropotesc de mama focului să mă simt cu picioarele pe pământ. dar tot nu sunt sigură. e o lume în care aripile sunt în plus. zborul se interzice prin lege. căderile sunt la ordinea zilei. și totul din nepăsare.

cine sunt eu să-mi pese? cum de-mi permit?! habar n-am. ți-am spus că nu știu pe ce lume trăiesc. anyway, e o lume în care poeții mor. aripile sunt grele și interzise. toată lumea se trezește târziu. orbirea e necesară. asfalt peste tot. nu călcați pe iarbă. care iarbă?! oricare ar fi. nu o mai călcați!

mâine picioarele mele vor sări peste clipe ca într-o cursă cu obstacole. voi alerga necontenit spre tăcere. coridoare lungi cu mame și fii întinși pe targa unei ambulanțe portocalii. voi asculta ritmul unor inimi care bat în neștire. voi aștepta până-mi va veni rândul. infirmierele vor dezinfecta cât de cât ziua va mirosi a clor.

așa că lumea va rămâne o noțiune incertă. habar n-am cum să mă comport cu ea. poeții se sting printre absențele noastre. noi nu zicem mare lucru. crucile noastre abia dacă pot străbate aerul plin de narcise. murmurăm apusul. zilele par niște cărămizi în care cresc fluturi. poeții răsună din zidurile acestei lumi despre care nu pot să zic. nimic.

narcise

azi noapte am orbit toți ca niște soldați. inima noastră a stat. am albit și am întunecat. azi noapte nu au funcționat unitatea de resuscitare. nimeni nu respira în nimeni.

trupurile noastre au încetat în Duminca Tomii.

nu știm ce a fost după aceea. nu se aude prin ziduri. toată noaptea genunchii noștri au ars ca niște făclii.

spre dimineață cineva a aprins o lumânare frântă. Duminica asta a înflorit în cimitire. nu știm ce a fost după aceea. nu se aude prin iarbă. nici prin narcise.

pescăruș

prima dată am vrut să urlu. am vrut să-ți arunc sufletul meu în față ca pe un scuipat. am vrut să mă rostogolesc la picioarele tale ca o mărgea pe care ai scăpat-o pe jos. am vrut să destram umbra și să mă leg cu ea peste gură. am vrut să te las în urmă să nu mai fiu pur și simplu să nu mai fiu. am vrut să răstorn clepsidra să gâtuiesc timpul să spun gata lucrurile astea au un puls despre care tu habar n-ai. gata sângele meu fierbe și arde sângele meu se lipește de cer și plânge împotriva tăcerii din care tu ai făcut altar.

dar nu am făcut decât să zâmbesc. m-am gândit să ne lăsăm în trupurile noastre care se cunosc mult mai bine să desfășurăm gesturile noastre ritualice de împreunare să ne înghițim liniștea încet în mine sămânța ta rodește cumva te voi duce mai departe în zi în noapte în luni în miercuri în toamnă. la început am crezut că strigătul ar putea să ascută lumea. apoi mi-am dat seama că tu, bărbatul meu ești lama care taie din mine exact pe unde se cere tăiat. tu mă scoți dinntre forme și mă păstrezi ca pe un talisman roditor. tu ești singurul care vede viața mea din moartea mea. ești singurul care nu se teme și nu urlă între distanțe.

la început am vrut să țip. apoi am înțeles că nu sunt decât un pescăruș obosit. și tu ești singura mea insulă.

când te joci

când citești un poem și știi că ai fost acolo. când trece un om prin fața ta și din oboseala lui faci o un cerc și te joci.

au dispărut toate bicicletele din lume. au dispărut toate umbrelele. stau în picioare și din mine crește un zid. am auzit când m-ai clădit. eram acolo și încercam să nu mai plâng să nu te mai supăr cu atâtea incertitudini și cu atâtea cuvinte.

când omul rămâne în tine și tu te întrebi până când. pentru că ești muiere și nu știi că timpul nu contează. viața nu e decât o înșiruire de clipe. tu ca o idioată crezi că e o înșiruire de lacrimi. mereu scotocești prin durere ca printr-un cufăr vechi. scoți rochia de mireasă. o porți zi și noapte până orbești. te joci de-a mama și de-a tata.

drumul e lung. drumul ia tot.

tăcerea nu-i pentru oamenii singuri. ei au cântece neasemuit de frumoase care le redau libertatea de a iubi. ei nu adorm de teamă să nu se sfârșească muzica. ei păzesc armoniile lumii.

când omul trece prin tine și din carnea ta cresc flori și tu nu te întristezi și nu te alungi din lucruri ci te lași în somnul lui. oricât ar fi el de fragil.

arome vegetale

miroase a primăvară. miroase a tine. a trupul tău răspândindu-se-n mine. sunt milioane de flori din care ne compunem cuvintele sunt milioane de arome vegetale în îmbrățișarea noastră.

uneori mă gândesc că inutil să-ți mai spun. din mine nu poți să mai pleci. oriunde ai fi locul tău e aici la capătul pământului în sângele meu.

e o primăvară totală. te simt explodând ca o inflorescență în celulele mele obișnuite cu moartea. lumina se răpândește în artele mele întunecate. ești sărbătoarea sevelor cântecul unei lumi care se trezește dintr-un somn prea adânc.

dragă jurnalule

azi dimineață cineva a ucis un poem. a strigat la el. a strigat în mine. e ora 7. toată ziua va fi gheață la mal. nimeni nu va putea veni . nimeni nu va pleca.

ar trebui să renunț la persoana a doua. ar trebui să mă adresez cel mult cu dragă jurnalule ca o adolescentă cretină. să termin cu ideea că tu ai exista. să încetez.

dragă jurnalule iubitul meu e înalt. iubitul meu e ca un stejar. iubitul meu arde ca o făclie în noapte ca să-mi lumineze calea.

apoi ar trebui să inventez bucurii. să inventez soarele să inventez luna să inventez vederea. am uita să-ți spun că am orbit de mult. am orbit când tu ai plecat. acum stau așa ca o spălătoreasă cu mânecile suflecate și visez cu ochii deschiși. unii strigă la mine să mă grăbesc că am treabă. nu știu să mă grăbesc. vreau să-mi închipui că am tot timpul din lume. amân toată treaba asta cu viața și mai rămân pentru o vreme aici. iubitul meu e amărui. iubitul meu dragă jurnalule e liber ca o pasăre curcubeu. nu am prea mult timp dar pot să-ți spun că iubitul meu are carnea tare. de lup.

mărțișor

am scris tot mai puțin. până la urmă am scris numai o literă. poemele se rosteau singure din carnea mea. apoi am început să-mi pun întrebări și lumea a devenit un cal alb un cal negru. am trecut în galop prin atâtea și atâtea. dar asta chiar nu am cum să-ți povestesc. e ca în visele alea care ți se par lungi dar de fapt nu se întâmplă mare lucru. eu ți-aș spune doar că te-am iubit și tot te-am iubit și asta a fost tot. diferența e că nu mă mai pot trezi din asta am auzit că se moare. încă simt căldura trupului tău aspru străbătându-mă. încă simt că aș putea să nasc aș putea să strig teribil să te strig de unde ești acum să te rețin în mine până tot sângele tău s-ar obișnui cu al meu. îmi imaginez că suntem două fire de mărțișor alb roșu prinse cu un ac de siguranță de un trifoi cu patru foi. uneori avem noroc. alteori strălucim.