pescăruș

prima dată am vrut să urlu. am vrut să-ți arunc sufletul meu în față ca pe un scuipat. am vrut să mă rostogolesc la picioarele tale ca o mărgea pe care ai scăpat-o pe jos. am vrut să destram umbra și să mă leg cu ea peste gură. am vrut să te las în urmă să nu mai fiu pur și simplu să nu mai fiu. am vrut să răstorn clepsidra să gâtuiesc timpul să spun gata lucrurile astea au un puls despre care tu habar n-ai. gata sângele meu fierbe și arde sângele meu se lipește de cer și plânge împotriva tăcerii din care tu ai făcut altar.

dar nu am făcut decât să zâmbesc. m-am gândit să ne lăsăm în trupurile noastre care se cunosc mult mai bine să desfășurăm gesturile noastre ritualice de împreunare să ne înghițim liniștea încet în mine sămânța ta rodește cumva te voi duce mai departe în zi în noapte în luni în miercuri în toamnă. la început am crezut că strigătul ar putea să ascută lumea. apoi mi-am dat seama că tu, bărbatul meu ești lama care taie din mine exact pe unde se cere tăiat. tu mă scoți dinntre forme și mă păstrezi ca pe un talisman roditor. tu ești singurul care vede viața mea din moartea mea. ești singurul care nu se teme și nu urlă între distanțe.

la început am vrut să țip. apoi am înțeles că nu sunt decât un pescăruș obosit. și tu ești singura mea insulă.

când te joci

când citești un poem și știi că ai fost acolo. când trece un om prin fața ta și din oboseala lui faci o un cerc și te joci.

au dispărut toate bicicletele din lume. au dispărut toate umbrelele. stau în picioare și din mine crește un zid. am auzit când m-ai clădit. eram acolo și încercam să nu mai plâng să nu te mai supăr cu atâtea incertitudini și cu atâtea cuvinte.

când omul rămâne în tine și tu te întrebi până când. pentru că ești muiere și nu știi că timpul nu contează. viața nu e decât o înșiruire de clipe. tu ca o idioată crezi că e o înșiruire de lacrimi. mereu scotocești prin durere ca printr-un cufăr vechi. scoți rochia de mireasă. o porți zi și noapte până orbești. te joci de-a mama și de-a tata.

drumul e lung. drumul ia tot.

tăcerea nu-i pentru oamenii singuri. ei au cântece neasemuit de frumoase care le redau libertatea de a iubi. ei nu adorm de teamă să nu se sfârșească muzica. ei păzesc armoniile lumii.

când omul trece prin tine și din carnea ta cresc flori și tu nu te întristezi și nu te alungi din lucruri ci te lași în somnul lui. oricât ar fi el de fragil.

arome vegetale

miroase a primăvară. miroase a tine. a trupul tău răspândindu-se-n mine. sunt milioane de flori din care ne compunem cuvintele sunt milioane de arome vegetale în îmbrățișarea noastră.

uneori mă gândesc că inutil să-ți mai spun. din mine nu poți să mai pleci. oriunde ai fi locul tău e aici la capătul pământului în sângele meu.

e o primăvară totală. te simt explodând ca o inflorescență în celulele mele obișnuite cu moartea. lumina se răpândește în artele mele întunecate. ești sărbătoarea sevelor cântecul unei lumi care se trezește dintr-un somn prea adânc.

dragă jurnalule

azi dimineață cineva a ucis un poem. a strigat la el. a strigat în mine. e ora 7. toată ziua va fi gheață la mal. nimeni nu va putea veni . nimeni nu va pleca.

ar trebui să renunț la persoana a doua. ar trebui să mă adresez cel mult cu dragă jurnalule ca o adolescentă cretină. să termin cu ideea că tu ai exista. să încetez.

dragă jurnalule iubitul meu e înalt. iubitul meu e ca un stejar. iubitul meu arde ca o făclie în noapte ca să-mi lumineze calea.

apoi ar trebui să inventez bucurii. să inventez soarele să inventez luna să inventez vederea. am uita să-ți spun că am orbit de mult. am orbit când tu ai plecat. acum stau așa ca o spălătoreasă cu mânecile suflecate și visez cu ochii deschiși. unii strigă la mine să mă grăbesc că am treabă. nu știu să mă grăbesc. vreau să-mi închipui că am tot timpul din lume. amân toată treaba asta cu viața și mai rămân pentru o vreme aici. iubitul meu e amărui. iubitul meu dragă jurnalule e liber ca o pasăre curcubeu. nu am prea mult timp dar pot să-ți spun că iubitul meu are carnea tare. de lup.

mărțișor

am scris tot mai puțin. până la urmă am scris numai o literă. poemele se rosteau singure din carnea mea. apoi am început să-mi pun întrebări și lumea a devenit un cal alb un cal negru. am trecut în galop prin atâtea și atâtea. dar asta chiar nu am cum să-ți povestesc. e ca în visele alea care ți se par lungi dar de fapt nu se întâmplă mare lucru. eu ți-aș spune doar că te-am iubit și tot te-am iubit și asta a fost tot. diferența e că nu mă mai pot trezi din asta am auzit că se moare. încă simt căldura trupului tău aspru străbătându-mă. încă simt că aș putea să nasc aș putea să strig teribil să te strig de unde ești acum să te rețin în mine până tot sângele tău s-ar obișnui cu al meu. îmi imaginez că suntem două fire de mărțișor alb roșu prinse cu un ac de siguranță de un trifoi cu patru foi. uneori avem noroc. alteori strălucim.

poem complicat

dacă aș scrie acum un text ar fi un poem de dragoste ar fi un text lung despre plante despre pietre despre copaci. aș spune cum alunecă zilele prin mine cum le compun oasele din oasele mele cum fac tot felu de calcule supercomplicate din care îmi iese un fel de egalitate. până la urmă adun. scad. înmulțesc. împart. fără vreo logică împart totul cuprinsă de panică. împart ca să nu fiu singură.

ți-am spus că trăiesc într-un melc. ți-am spus. trăiesc într-o infinitate. aș putea să scriu un text despre asta. un poem de dragoste cu o algebră a lui. un poem complicat despre cel mai simplu lucru din lume.

nu călcați pe iarbă

nu mă uit peste umăr acolo ești tu cu toată viața mea cu respirația cu mirarea cu începuturile cu nesfârșirile. am încercat să vorbesc în limba noastră dar n-o știe nimeni. habar nu am unde ești cum îți sunt zilele cum îți sunt nopțile habar nu am cine mai sunt. dar nu privesc în urmă merg înainte. merg pe sârmă. sub mine prăpastia se cheamă timp. ea îmi înghite teama și gândurile îmi fură visele.

uneori scriu poeme cu multe metafore. vine tosa și-mi spune că sunt învechită. îl cred pentru că metafiorele astea sunt doar un scut. unii poeți simt mirosul din spatele metaforelor așa cum eu simt artrozele babelor care au ruj pe dinți.

ceva nu îmi iese. poate ar trebui să mă întorc să te iau de guler să te înjur să-ți spun dobitocule nu vezi că eu sunt ființa ta că avem o singură viață că vorbim o limbă numai a noastră nu ne înțelege nici dracu și umblăm ca orbii și ne-o tragem cu străini și cu muți și cu orbi. poate ar trebui să mă întorc și să te pălmuiesc în tăcere. sau poate să-ți întind o frunză luată din pădurea noastră de foc. naiba știe ce ar fi atunci. eu nu mai știu. merg înainte printre tot felu de zgomote și de norme. nu călcați pe iarbă. nu călcați pe nimic.

știi cum e când e luni

e luni.lumea aleargă și sare garduri.ștacheta e înaltă din fier. picioarele mele sunt din lemn. picioarele mele sunt din nisip. ascult apa din oameni. ascult susurul vieții. știi cum e când e luni și pacienții așteaptă încolonați la ușă. cum stau ca niște lumânări gânditoare. durerile sunt ca niște câini. latră și mușcă și ling. știi cum e când e luni și lumea se întoarce în marea ei oboseală.

mi-aș lua o vacanță în cer. din pădurea noastră au început să dispară copacii.

știi cum e când e luni și lumea aleargă fără să vadă pe unde calcă. când simți că poți lipsi de oriunde. nu te caută nimeni. ești un copac într-o pădure dispărută. și ai o inimă de copac.

strigăt într-un fluture. iarna

orice aș spune ar fi ca și cum aș striga într-un fluture. vorbele ar deveni ușoare prăfoase nimic nu s-ar lega. ar fi iarnă ca într-o biserică de lemn în care sfinții sunt roși de carii. când e liniște ascult cum sunt ronțăiți sfinții și mă bucur. e și asta o formă de viață. toate formele de viață mă bucură. avem timp să ne numărăm teama ca la box. uneori sunt ko. nu mă mai ridic. uneori cineva numără inutil. timpul meu e din piatră. timpul meu a trecut în altceva.

oricum nu se mai citesc poeme. lumea are treabă cu sângele cu furtunile cu schimbarea de climă. catastrofele sunt incitante și lumea se masturbează privind la propriul ei sfârșit.

am ales să iubesc din neștiință. nu știu să fac altceva. nu înțeleg altceva. am ales să iubesc orice ar fi.

bilet de tramvai

am vrut să citesc cartea de telefon. să-mi imaginez oamenii care ar răspunde dacă aș suna. dar nu mai există carte de telefon. nu mai există multe chestii despre care credeam că nu vor dispărea niciodată.

dragostea mea e un cal albastru ce paște muzică. cine ar fi crezut c-o să ne iubim în iarba asta de fier. din când în când ne topim unul în celălalt ca să fim siguri că nimic nu ne mai ppoate despărți. am ajuns să te iau peste tot. te iubesc ca un animal flămând de lumină. uneori aș vrea te rup din mine doar ca să te doresc și mai mult.

ar mai fi tramvaiul galben care nu s-a schimbat. am compostat biletul mic de hârtie. toate locurile sunt la geam. desenez încet o inimă străpunsă de o săgeată. apoi scriu în fiecare zi e toamnă. apoi îmi strâng coapsele ca atunci.

am ajuns. aici e liniște. au dispărut ploile. nu știu cum.

verde cerșit

ori de câte ori am adormit sângele meu a rămas treaz s-a repezit la mine și a mușcat. sângele meu e un animal care se împerechează cu umbra mea. pe ea o iubește. pe ea o crede. eu exist numai pentru asta.

am ajuns să cerșesc verdele. uneori mi se pare de-a dreptul patetic. trăiesc într-o lume de oțel și ciment. noaptea aduc stele în poală mă rog ca ele să existe până când mă trezesc. să nu le ucidă zorile să nu le simtă sângele meu lătrător.

ziua începe cu o rugăciune. am timp să înțeleg mersul respirația albul albastrul altceva altceva am timp să înțeleg iarba și să-i dau pace.

acasă

acasă. nicăieri nu am umbră. m-am trezit cu o mie de sori în ochi
și nici vorbă de orbire. am văzut totul. fiecare foton mi-a agresat retina m-a făcut să cerșesc întunericul.

ziua. casa mea de sticlă. în loc de șemineu
liniște.

devreme. se rupe cerul ca un fruct. zorile vin din dragoste. așa începe totul
cu sfâșierea aceasta de lumină.

cineva. cine ar înțelege că acesta e un cântec de nesfârșită iubire. că fiecare clipă e un miracol. că suntem în acest uter numai și numai din dragoste. suntem fructul unei iubiri nesfârșite.

aici. tot ce începe se termină. asta
la nesfârșit
la răsărit și
la apus.

violet

mi-e dor de tine. să zicem că exiști și că nu ai nicio treabă. aș intra în gândurile tale ca într-o galerie de artă. aș admira ore în șir violetul în rama aceea apoasă. aș adormi pe banca de marmură știind că tu ai insomnii. aș dormi cu somnul tău și aș visa pentru tine.

câteodată lumea te-ar întreba de mine doar din politețe. tu nu ți-ai aminti decât tablouri cu brândușe. ar fi atât de simplu să vorbești despre asta. dar nu florile au devenit o imagine desuetă. așa că ai tăcea din simț estetic din oboseală din întâmplare asta ar deveni un motiv bun ca să mor. sau să mă ofilesc. brândușele trăiesc doar câteva zile. habar nu am câte.

e iarnă. totul e o ficțiune. doar tu ești real. și visul meu violet.

nu mai am chef să fiu tristă

nu mai am chef să fiu tristă. toată ziua am râs ca tâmpita m-am amuzat de ceața asta care se lasă peste noi ca o plapumă. m-am jucat cu lanterna. am aprins-o am stins-o. s.o.s. dar nu mai era nimic de salvat. eu cu întregul întuneric căpiasem.

un uriaș ne creștea într-un lighean. atât de mult am încercat să ies de acolo până am devenit lucioasă și galbenă. miroseam a lăcrămioare. ca un săpun amo. apoi am întrebat cât e ceasul. nu. nu mai era nimic de salvat.


tristețea e ca o ceață. te poți juca liniștit cu lanterna. să nu te temi că vine noaptea să-ți ia vederea. orbirea nu ține decât de tine. de noi. mâine ziua începe cu râsul meu pentru tine. nu suntem singuri. nici întunericul nu există mai mult decât lumina. doar ceața își face de cap cu noi. n-am ce să spun despre asta. ceața dospește și crește ca un aluat.

habar n-am unde sunt. ninge peste tot.

....

nu mă gândesc la nimic. durerea stă la pândă. dar am promis să nu mă mai gândesc. singurătatea asta e o bestie care se arată când o neg. dansez mă iubesc cu lucrurile fac tot ce mi-ai spus. ziceai că singurătatea e frumoasă. dar tu nu ai fost niciodată singur pentru că eu nu am plecat niciodată.

uneori pare un joc. aruncăm cu durerea unul spre altul ca și cu o minge de foc. arde. mă mistuie. dar nu mă mai gândesc. ți-am promis.

în sfârșit

nu mă gândesc la nimic. mi-am dorit foarte mult să-mi iasă chestia asta. să știi că e bine.

tu ești undeva în lumea asta, nu am niciun dubiu. o lume cu atâtea obiecte și forme sigur te conține și pe tine sub o formă sau alta. sunt liniștită. trupul meu e o pacoste. un fel de bolovan de gât. nu trăiesc în trupul potrivit. undeva s-a produs o greșeală. mă simt piatră. știu mulți poeți se simt pietre. nu asta am vrut să-ți spun.

nu știu ce am. scriu poeme cu păsări și fluturi

în nopatea asta o să scriu un poem de dragoste. o să las ninsoarea să plângă în locul meu să crească până la cer până la tine la capătul lumii
o să inventez un cuvânt un emoticon un semn
ceva ce să-ți spună că plâng nesfârșit
că mă mut în tine
așa cu toată zăpada și cu toate păsările

nu știu ce am
scriu iarăși cu păsări și fluturi
cuzăpezi și cu tot felul de briz brizuri din astea
mă simt bine că pot să-ți spun
ca orice femeie
în limba mea muierească
sunt aici în tine
privește-mă
învață-mă să respir în ritmul tău
ia-mă în dansul tău interior
lasă-mă în tine până la moarte
și dincolo
când începe lumina
am putea să rămânem așa
unul în celălalt ca două semințe
în același fruct
am putea să nu ne întrebăm mai nimic
să ascultăm cântecul până la capăt

nu știu cum am ajuns să-ți scriu așa
poate nu-mi mai pasă că sunt închisă aici
poate că cineva a spart cerul cu o lacrimă
poate nu mă mai sperie nimic
nici timpul care trece ca un lup prin iernile noastre
nimic.


o să-ți spun că-s închisă aici între clipe

M

trupul meu nu are nicio legătură cu mine. locuiesc în tine în trupul tău amorțit. am luat provizii. o stea a căzut pentru noi.

în fiecare noapte în salon se împușcă un cal. am orbit. încă nu au ajuns la noi. nu se poate spune că suferim. eu nici nu mai plâng. tu ai un zâmbet de învingător. o singură clipă am simțit că ești tot acolo. o singură clipă ochiul tău a alunecat în mine ca atunci demult când nu aveam nevoie de cuvinte. nici acum nu avem. orice spunem e împotriva noastră.

nu spun nimic. timpul trece oricum. nu e nevoie de cuvinte pentru asta. suntem învingători. aștept să se termine să nu mai fie nevoie de altceva. să mă întorc acasă. aștept. nu-mi mai pun întrebări. realitatea se mută între lumi. o parte mă mușcă de suflet. învăț într-un mod forțat cum să mănânc din carnea ei grețoasă. dar nu mai e mult. totul se termină repede. ai devenit o pasăre de sticlă așa cum ți-ai dorit. un fel de fragilitate ciudată îmi sparge venele. mi-a fost suficientă clipa aceea de mirare. tu nu știi că privirea ta urlă. tu nu știi că nu putem pleca unul din celălalt. tu nu știi că exist pentru că exiști.

nu mi-ai spus că ninge

nu mi-ai spus că ninge.
am aflat din poemul unui bucureștean
am aflat că ninge peste ziduri.

toți acești oameni singuri
căutând în podurile caselor amintiri
înghițind teama înghițind lumea cu noduri


pacea stranie din ochii bătrânei care vinde iconițe la unirea
toată această strălucire din vitrinele cu manechine urlând
lucruri noi aglomerate în tine
mirosind a proaspăt vopsit
golul acela pe care îl umpli cu orice îți vine la îndemână
cu oricine
mersul meu lent nepotrivit
visul meu din visul tău
jocul de remi
un ceas
o pasăre la care nu mai visezi
(am uitat să-ți spun
I'm like a bird)
duminica aceea de piatră în casa de piatră
biserici respirând ca niște organisme imense gata să pornească spre cer
un emoticon
care să însemne toate aceste lucruri
care să însemne viața
metabolismul incredibibil al lumii
în care ninge de azi

ai venit

ai venit.

nu am putut să-ți mai spun nimic. te-am așteptat prea mult. venirea ta ca și moartea ta nu mai înseamnă nimic.

în mine nu mai poți să vii . din mine nu mai poți să pleci.