melancolii bolnăviciose

sunt doar o tăcere pe care poţi s-o tai cu lama

dimineaţa îmi vine să mă salvez. elaborez strategii
las câţiva martori să mă ajungă
le dau motive să mă bănuiască
de viaţă de moarte
de orice ar fi între ele

nu mă întorc după chei
voi deschide cumva
nimic nu e cu adevărat închis
sunt un spărgător iscusit. găsesc întotdeauna momentul să deschid lacătul.

nu mă pregătesc pentru nimic. ziua îmi alunecă peste şolduri ca un furou
o las acolo pe gresie
şi intru.
cât de aproape eşti când nu ştii
când nu eşti pregătit.

vorbele mă feresc de multe zâmbete inutile.
ele mă feresc de nebunia curată. ar trebui să le înfig în timpanele nopţii
în locul acestor metafore perimate.

la sfârşitul zilei
ca acum
sunt doar o tăcere lipicioasă
pe cearceaful cu imprimeuri portocalii

nu te uita

nu te uita! nu te uita! mi-e teamă!
nu mai pot să mă ascund
am rămas dezgolită în faţa ta
ochii mei nu sunt ochi de fiară
am rămas atârnată de o pândă
de cea care îmi poartă numele şi mă târăşte noaptea prin carnea bărbatului meu
am rămas aici la limita aniamlică a supravieţuirii cu sângele tău pe incisivi. nu te uita!

nu pot să îndur gândul că ai plâns în clipa aceea.

asumări

acum chiar că sunt o lighioană. mă ascund în pielea mea sălbatică şi aştept să înceapă ceva.

muşc din viaţă ca dintr-un măr. sunt o evă fără nicio mustrare de conştiinţă. voi afla ce înseamnă toate aceste lucruri. voi cunoaşte adevărul şi adevărul mă va transforma într-o muritoare. ştiu asta de la bun început.

îmi asum lucrurile zborul prezenţa ta imposibilă
îmi asum adevărul relativ şi pe cel continuu
îmi asum dimensiunea unei dureri de nesuportat
şi vorbitul în somn
îmi asum toată dragostea
toată orbirea
tot hăţişul de întrebări şi răspunsuri
poţi să ştii că-mi asum lumea asta ca o balenă ce ne-a înghiţit din greşeală

i.

mai ştii vreo ieşire din chestia asta?

mi-e dor de i.

de un concert pentru pian

fără orchestră.

anul libelulă

nu ştiu cum din prima clipă mi se face prea târziu.
viaţa mea a început greşit
cu ultima clipă
saupoate că s-a terminat înainte de a începe

sunt singură. şi cu asta am spus tot ceea ce era de spus

oamenii se strâng în braţe se sărută
se iubesc unii dansează alţii beau şi mănâncă
mulţi râd şi strigă afară în stradă
oamenii sunt unii cu alţii

aici pereţii mă obligă să-mi stârnesc toate durerile până obţin imacularea

iubitul meu a orbit

stau dreaptă ca o linie se dă startul la ceva. nu ştiu la ce.
e un început care-mi contrazice fiinţa
mă las provocată dintr-un fel de curiozitate
să văd cât pot să respir fără

oare cum mor libelulele?
crezi că în zbor ca oamenii care se iubesc?
lasă şi ei în urmă un oftat?
se întorc şi ele după aceea nebune să locuiască în absenţele astea?
oare cum fac libelulele? cum?

cred că va fi un an libelulă

vom abandona orice formă cunoscută
ne vom naşte pentru o clipă din altceva

şi dacă ne vom recunoaştem şi de data asta
aşa
ca fluturii?
dacă inevitabil ne vom iubi şi în singura zi a existenţei noastre?
dacă vom afla că am murit de câteva ori
trecând sfâşietor prin toţi orbii?
dacă va fi aşa?

2

lumea a devenit ca o farfurie de supă
sorbim din ea şi încă ne e foame şi sete
devenim trupuri acolo unde ar trebui să fim transparenţe
devenim imaginari doar când
călcăm pe visul celui de dinaintea noastră

abator

ziua de mâine e doar un congelator imens pentru vite
liniştea îngheaţă în mijlocul depărtării / acolo
unde absenţele sunt sicrie mari îngropate în muţenie
dumnezeu ne vede în carnea noastră
şi ne strigă ceva/ de neînţeles


eşti bine/vremea asta schizofrenică te închide iarăşi într-o carcasă ciudată
vezi lumea din burta unui pustiu de carne şi gheaţă
îţi împlineşti liniştea căutând
o respiraţie albă/ ca a ta

o

fata asta are un creier enorm. îi e teamă de ea şi pe bună dreptate. se ghemuieşte în copila de ea. încearcă să nu crească dar creierul ei a luat-o înainte. e hidos de mare. e monstruos de inteligentă pentru vârsta ei. şi ea ştie. se ascunde după o păpuşă stricată. de mult păpuşile nu mai înseamnă decât o stare deteriorată a copilăriei. de mult femeia din ea se luptă cu creierul ei care nu o lasă să citească romane de dragoste, să plângă la un film sau să-l sune pe el. el nici nu ştie că ea e femeie. el nici nu ştie că ea...este.

1

nu pot să îndur gândul că ai plâns în clipa aceea

din singurătate ne amintim altfel toate întâmplările
ca dintr-o câmpie
ai putea să crezi că infinitul eşti tu

îmi aranjez părul după ureche
nimeni nu observă că plâng. mă acopăr cu gesturi
ele se strecoară ca o ploaie în ochii trecătorilor. semaforul se face verde foarte târziu
atunci când nu mai am unde să plec. aştept încă o tură. spun pass

nu mă frământ prea mult în legătură cu asta
ştiu că oricum se schimbă ceva

e ora de ceai. îmi las părul pe umeri
îmi netezesc cutele de la rochie. tivul se lasă puţin pe o parte. e asimetria nevăzută care mai îmblânzeşte perfecţiunea şi mă învie din imaculare
mă las în voia simbolurilor. mă las în voia simţului olfactiv
creşte lumea aromelor
şi din ea
tu
esenţa amară a singurei clipe
de armonie.

C.

C. m-a întrebat de ce îţi scriu ţie. de ce nu plâng şi urlu în baie. de ce rămân în limitele estetice ale durerii. nu am ştiut ce să-i spun. poate că aşa sunt cu adevărat. îmi amintesc de toamna aceea în care nu era destul să privesc. am vorbit . ca şi acum.

nu puteam să-i spun că am găsit locul acesta în care să te aştept. aici suntem în siguranţă. nu ne ameninţă uitarea.

trăiesc cu durerea aceasta cu mii de feţe. fără ea bănuiesc că nu aş mai fi deloc. mi-e bine. sunt vie. strălucesc ca dintr-o febră.

tu

am obligaţia să respir. asta mă aruncă în cea mai cruntă închisoare. nu mai pot să aleg. pârtieee!... alunec spre ceva. presupun că mă voi opri totuşi în moarte. în linişte. în alb în negru. într-o lamă de cuţit ce îmi va despica pentru încă o veşnicie destinul.
am obligaţia să respir. să strâng rufele de pe sfoară. să pun deşteptătorul să sune la 6:30 să las cartea din mână să las vorba în vânt să nu privesc prea mult ploaia nici măruntaiele pământului.
am obligaţia să respir. atât am vrut să-ţi spun. şi că am găsit un loc. te aştept acolo. îţi vorbesc pe acuns. cum cine eşti?! TU . eşti persona mea a doua.

M armistiţiul

M nu mă mai înfruntă. e atât de liniştit încât pot să-i îi ling rănile
îi împătur privirea la dungă
o aşez pe grilajul de fier al patului de spital.
M nu se mai sperie. nu mai aşteaptă. nu mai creşte fluturi în minte.
cred că adoarme privind porumbeii de pe acoperişul vecin.
doar seara târziu lasă câte un oftat să-i alunece imperceptibil
să se prelingă pe linoleumul verde până la camera de gardă
să-l ia cu mopul ei mizerabil şi să-l stoarcă infirmiera din tura de noapte.

M îmi zâmbeşte fără subînţelesuri
la fiecare întrebare
primesc doar un zâmbet care nu mai înseamnă nimic

într-o zi va fi o paradă. el se va înălţa nu ştiu cum
şi
ca un războinic bătrân va sparge tăcerea cu muchia
lui cea mai veche
va fi o paradă cândva
M va fi în fruntea acestor umbre
învingător pentru ultima oară
noi vom aplauda
în loc de moarte
vom aplauda pur şi simplu
nimeni nu va plânge
în ziua aceea

M fluierături

tăcerea face o tumbă în mine
plutesc mai departe în iluzie ca într-o apă stătută
M e la locul lui şi deschide coridoare înguste cu fluierături ascuţite
sfâşiindu-mi liniştea ca pe-o rochie uşoară de vară

M e la locului lui şi doar asta contează

lumea crede că sunt încă aici. lumea se înfăşoară în trupul meu de siguranţă
doar M ştie că am evadat de la primul strigăt
m-am prefăcut în aripă stângă. am scris câteva poeme foarte lungi
din care nimeni nu înţelege nimic
apoi i-am făcut un semn discret lui M
el se transformase în fluier
cânta
şi mâinile lui ajungeau la mine oricât de departe plecam
mă prindea cu grijă între două degete
mă îngropa în curtea lui
printre alte lighioane
aveam şi eu un mormânt mic de tot
ca un dâmb

eu sunt la locul meu. M ştie mai bine
din iluzia asta lipseşte sufletul
lipseşte viaţa şi moartea

M iguana

e soare şi tot spitalul pare o iguană bătrână lipită de asfaltul cald
pe alei bâzâie viaţa ca un bondar beat de lumină
doar în saloane frigul a rămas adânc
până la oase
M e singur într-o amintire în care copiii lui sunt oameni la casele lor
îl salut doar ca să-i dau de veste că-i zi.
izbucneşte în plâns
apoi se lipeşte de faianţă şi urlă
atunci îi dau drumul în prăpastia infinită din el

iarba creşte fragedă şi provocatoare în curtea spitalului
îmi vine s-o calc dar îmi amintesc că nu mai am tălpi

ascult la maxim clocotul din plămânii lui M

toate vizitatoarele par înmugurite
gata să izbucnească în floare
gleznele lor sunt prea subţiri şi fragede
în curând vizitatoarele vor fâlfâi nerăbdarea
ca pe-o aripă de oţel ce-mi va secţiona gândul în două

ele vor pleca prea devreme trecând peste singurătăţi
săltându-se uşor ca peste nişte praguri tocite.

M va privi printre clipele moarte în picioare
şi va zâmbi de parcă ar şti.

M trandafirul japonez

M a venit azi la mine cu un trandafir japonez
într-un ghiveci îngust
l-am aşezat pe un pervaz
şi ferastra s-a dat la o parte.
M a spus că e bine
că nu-i este frig niciodată
şi că nu-i e teamă de ploaia aceasta.
era chiar frumoasă aşa neînfricată
trupul ei mărunt se unduia între spasme
ea părea un trandafir japonez într-un ghiveci prea îngust
încercând să se smulgă din rădăcini

să-mi scrii, i-am spus, încercând să-i prind liniştea.
M îmi trimite scrisori lungi şi delicate

nu i-am desluşit niciodată prea bine mâinile
încâlcite în semne ciudate
împingând înţelesuri contorsionate în aerul dens

buzele ei frâmântă neobosite viermii neşansei

pentru o clipă în tăcerea dintre două cuvinte imense
un rânjet a devenit zâmbet larg
cât o fereastră spre ploaia
ce se pornise torenţială în ea.

M nu-i aşa?

dimineaţa se împrăştie în prea multe schije care nimeresc aiurea în gândurile noastre. pe coridor M îşi fereşte privirea. o văd atât de subţire, minusculă între pereţii memoriei. ceva i-a răpit amintirea despre lume. sau i-a lăsat amintirile şi i-a răpit chiar lumea.


e greu de spus până unde se poate ajunge împingând cadrul imens de metal. nu-i aşa? mă întreabă întruna strecurându-şi privirea pe sub uşa de ceaţă dintre noi. nu-i aşa?


nu pot să o mint. tac. şi tăcerea mi se înşurubează în creier, apoi în carne, în uter. o nasc pe M de o mie de ori. zbier şi mă rog să se ridice întunericul. ea mă priveşte dintre fiare. fiul ei de trei ani ţine minte perfect că M e mama lui. ea ştie doar că e o mamă fără istorie.


memoria ei e tot mai mult o mlaştină care o înghite.


rămân afară şi-i arunc strigătul meu ca o frânghie de foc. o strig pe toate numele ei pierdute. mă aude, ştiu sigur, pentru că-i văd mâinile încleştându-se pe mânerele cauciucate în timp ce paşii i se împleticesc sub panica mută.


nici măcar în gând nu-i vorbesc despre viitor. M simte că mă ascund printre cuvinte şi tăceri penibile. acum e uriaşă, ocupă coridorul, întregul spital, umple întreaga lume cu ea, cea fără trecut, cea de mâine. nu-i aşa?

M despre mine, numai de bine

despre mine, numai de bine. azi iarăşi am trecut strada fără să mă asigur. camionul verde mă loveşte cumplit în fiecare coşmar.e unu martie am pieptul plin de mărţişoare. lumea e roşie. eu albă. sunt bine. mă pregătesc de parastas. îmormântările sunt puţin prea devreme. M doarme. până şi M e bine. îmi ia privirea şi mi-o sugrumă discret cu şnurul de la mărţişorul asistentei şefe.


tata îngheaţă în pământ. mă gândesc doar la mâinile lui.


mi-e frig, dar n-am cui să spun. trebuie să-mi fie primăvară. sunt în grafic. sunt în cursă. alerg cu tot sângele înainte. mi-e puţin cam rău de la metafore, dar devin repede atât de concretă încât pot să răspund oricând de toate întâmplările. M se închide ca un ghiocel într-un mort. eu îi simt pulsul ascuns. îl resuscit până la indecenţă. mă urăşte acum. se urăşte că ar fi putut să fie viu şi nu e. îl urăsc pentru că aş fi putut să fiu şi nu sunt.


despre mine şi despre M, numai de bine. tata are mâinile îngheţate în sicriul lui de stejar.

M gaura neagră

mă întreb ce naiba caut eu aici. probabil că şi M se întreabă acelaşi lucru. afară s-ar putea să fie aerul. aici ne respirăm unii pe alţii muşcând din setea de libertate, din colţurile proaspăt văruite, din noptiera vecinului de salon.


afară s-ar putea să fie azi. M nu se mai ridică din patul de fier. citeşte ziarul de ieri. aici nu ajung întâmplările la timp. întârzierile sunt evidente. trăim cu un decalaj tot mai mare în noi.


ies afară. adun în plămâni tot aerul şi tot prezentul posibil. închid ochii şi apăs pedala până în podea. momentul acesta îmi zbiară prin măduva oaselor ca o isterie fără nici un viitor. simt pericolul rupându-mi din viaţă ca dintr-o bucată de prescură.


fiarele zbiară din coşmarul cu M. un cireş se frânge şi sângerează cu mine.


revin în pielea mea de pânză albă. în jurul lui M timpul a încremenit până la urmă. în locul lui alergăm toţi ceilalţi. M nu are ochi nu are trup nu are buze. el e doar gaura neagră din mine care mă soarbe când uit ce caut aici.

M vaporul

mor şi eu cu M, dar moartea mea rămâne lipită pe un perete ca o fereastră oarbă. pe-acolo el iese în plină febră afară. să nu răceşti, îi strig în urmă, ia-ţi şi tu o vestă ceva. el spune că nu. dar îşi mai ia un nume şi pleacă.


după ce aflu că trecerile lui rămân toate atârnate ca nişte tablouri mă mai liniştesc. M pictează cu arome şi uleiuri pe pânză. în toate tablourile lui oamenii au aripi şi rădăcini. când mă mir se supără . evident. îi las vesta pe spate fără să-l ating.


aerul s-a inflamat cumplit între noi. nu ştiu cum să tratez inflamaţia asta.


spitalul scârţâie ca un vapor sub tone de portocale. e ora de vizită. medicii sunt ca nişte fluturi timizi albi sau complet verzi, unii albaştri foarte frumoşi. în orele de vizită fluturii primesc mere şi zâmbete de la aparţinători. M lasă ancora şi opreşte să smulgă săruturi. acum e un căpitan de vas ce a înfruntat cu bine furtuna. peste o oră se vor întoarce gândacii şi tot personalul va uita ce a fost. M va face febră ca să uite şi el.


am mai tratat boala asta cândva. toţi pacienţii au aripi şi rădăcini. desenez ferestre pe ziduri. îmi amintesc perfect că nu se poate face nimic altceva.


mor şi eu cu M. am oasele verzi. M s-a plictisit să conducă vaporul. toate spitalele ar trebui să fie arbori, îmi spune. poate doar aşa.

M zâmbetul

Zâmbetul lui M s-a lăţit peste toată asistenta şefă. Ea, roşie, în plină vârstă de mijloc, deschide glumele ca pe nişte umbreluţe pe care le roteşte apoi prin salon în timp ce plesneşte fesierii lui scofâlciţi ca să înfigă acul de seringă.


M se prinde în orice joc.


Eu mă lipesc de propria-mi absenţă şi zâmbesc pe dinăuntru. Acum el pare o minge de ping-pong ce sare în toate direcţiile fără să lovească nimic. O simplă atingere şi M îţi sare în braţe, sub fustă sau direct în suflet. Asistenta medicală e bucuroasă în pielea ei de femeie. Umple atât de bine halatul şi îşi face treaba perfect. Doare? Sigur că nu l-a durut. Nici dacă îi tăia piciorul nu ar fi simţit. Ea nu mai râde. Uitase.


Zâmbetul rămâne cocoţat pe chipul lui M tot timpul cât asistenta se fâstâceşte şi până ea devine mamă apoi asistentă apoi şefă. Vocea ei hârâie tot felul de sfaturi şi reguli. Dar M se ia mai departe de toţi şi de toate. E tot un giumbuşluc cauciucat care sare în capul celor ce merg la cantină. Împarte tot felul de remarci aromate. Femeile se înroşesc, apoi se încălzesc şi rămân lipite de mâinile lui neobişnuit de lungi.


Îmi iau avânt şi trec pe sub focul de artificii pe care M tocmai l-a pornit din ochi sărbătorind ora cinei. Atunci îmi amintesc că nu i-am reţinut culoarea ochilor. Mai spre seară trec să-i văd. Sunt de culoarea blândă a nopţii. M plânge. Zâmbetul i-a rămas ca un lampion rupt pe chip.


M plânge mocnit sub umbrelă.