........

că sunt tăcută și plăpândă. ochii mei înfloresc la marginea drumului. aici morții în accidente cumplite au cruci mici din lemn. aveți timp să plângeți . nimeni nu se oprește cu adevărat. mersul ne-a furat viața. mersul ne ocupă mintea ne duce spre sfârșit. mersul lumii e mersul nostru.

până acum nu am înțeles nimic. atâtea identități inutile. nimic nu se leagă.

am tăcut crezând că numai așa pot să dispar să mă eliberez.  dar nu. tăcerea are și ea lacrimile ei.

într-o zi am învățat singurătatea

într-o zi am învățat singurătatea.

flori imense rotunde cresc împotriva mea.  flori violete care urlă în limba florilor
cântă și cheamă o ploaie despre care știam cândva totul
acum sunt mută.

oameni gri se strecoară prin mine spre cer.

așteparea a devenit imposibilă.

aveam dreptul la umbră. acum sunt o piatră. am făcut pace cu lumea.

un fel de armistițiu al umbrelor. da. o liniște care bâzâie în aerul fierbinte.

id

am rămas aici împingând. niciun exercițiu lamaze din lume nu mă poate ajuta să nasc ceva ce teebuie doar împins. lumea atârnă ca un capot în cuierul de fier. e după amiază și pacienții au ieșit în curte. fiecare cu umbra lui. eu nu o mai am. nu mai am nimic. știu că ar trebui să nasc. să te nasc. să mă nasc. am schimbat de o mie de ori locurile. identitățile s-au rotit ca o ruletă obosită sărind peste mine cea fără noroc. totuși cred că voi lua potul voi lua salonul cu umbre

...

am crezut că te iubesc dar de fapt iubeam doar felul în care veneai
felul în care respirația ta se împletea cu a mea
mâinile tale căutându-mă
iubeam pauza dintre cuvintele tale
clipa în care ne acordam perfect ca două instrumente ciudate
despre care un copil, doar un copil ar fi știut din prima clipă totul.

am crezut că te iubesc dar de fapt iubeam așteptarea de tine
dacă ai ști câte cântece erau acolo
și le cântam pe toate încet
șoapta devenise un mod de a îmblânzi întunericul

incongruențe

zilele acestea sunt
ca niște pluguri

am senzația că lumea se despică
exact în dreptul meu.
ceva rămâne de o parte
restul de cealaltă.

apar două maluri.
 între ele
eu
străduindu-mă din răsputeri
să neg
 această nouă prăpastie.

diluții

de fapt nu mai contează cum aștept. am început să diluez lucrurile cumplit
unele nici nu mai există decât în urmele câinelui galben
în gândul femeii cu genunchi vineții

mi-am lipit fruntea de calorifer
am dungi firbinți pe emisferele cerebrale
în sinea lor doctorii se bucură
știu sigur că se bucură când mă declară inaptă
incompatibilă cu viața
imposibil de respirat aerul trece în plămânii altor pacienți
trece de mine
eu nu pot să opresc aerul
nu pot să opresc absolut nimic

....

nimic de spus. mărțișoare grele
unele flori din piatră
altele din lut

poem care nu ar fi existat

am trecut pe roșu. am ajuns aici unde tot ce există face podul de sus. aici unde mușchiul lumii se încoardă și cântă.

am auzit că tanti veta a făcut un copil din plastilină. copilul suge lapte din calea lactee. a crescut mare cât un mormânt.

zilele astea seamănă între ele. viețile noastre seamănă. mă gândesc să nu mă mai mișc poate lumea mă va lăsa în urmă. inutil. sunt tot aici în prima linie. îmi cad stele în cap.

aveam o minge de foc. o loveam de pământ și provocam cutremure aurii. luam bucăți din lună și tropoteam cu ele pe scările blocului. îmi imaginam că vii. roți imense îmi zdrobeau gândurile de câte ori te așteptam. țin minte perfect că murise un poet. noi ne iubeam și pentru el.

i.

au uitat pereții în mine. ziduri albe imitând imacularea.
nu aș putea pleca de aici. nu există nimic dincolo. eu nu exist.

aș vorbi cu tata. i-aș spune că am întârziat puțin. sau poate el s-a cam grăbit.

nu mai vorbesc cu nimeni. am auzit multe povestiri despre accidentele rutiere despre căderile de la înălțime și accidentele prin plonjon în apă. am auzit cum noaptea sfarmă timpanele și ascunde clipele. nu am vrut să aflu cum. nu am vrut să aflu mai mult așa că am tăcut și am așteptat în peretele meu de carne și sânge.

unii cântă cu voce tare. nu am de gând să-i opresc.

am primit o scrisoare de la emil. mi s-a părut împăcat. nu am avut ce să-i răspund. puteam să-i spun că nimeni nu știe că locuim în același poem ca niște gâze într-o picătură de chihlimbar. frumusețea lui e să moară non stop. nu i-am spus nimic. știe că nu exist

cai negri

cai negri
zăpada mirosind a urină

undeva cancerul își desface brațele ca o caracatiță
și țipă în oameni la întâmplare

trec ușor în ritmul calului negru
nu vreau să-mi fie teamă
nu mă gândesc la nimic
număr unu doi trei patru
potcoave trâtite de șosea
nu mai trece nicio mașină
niciun tren

nu mă gândesc la nimic
am nevoie de pacea asta a câinelui care latră în urma mea
el știe că e bine să latre
nu toți oamenii îl aud
nici toți caii negri care duc undeva
călăreți oarecare


nu îmi amintesc nicio clipă mai blândă ca aceasta

doar câteva lucruri

atât de puține lucruri. un fier de călcat o brățară
prelungitorul electric
fața de masă cu moș crăciun
fereastra pe care am scris la mulți ani
2012

am ajuns de unde am plecat.

doar câteva lucruri fac diferența. oglinda
pe care am primit-o de la un prieten
în ziua în care am scris poemul despre orbire

nici acum nu văd altceva

doar câteva lucruri. cana de ceai pe care e desenat un înger verzui
și pe verso scris caligrafic pentru cea mai bună prietenă
masa de stejar
tamburina de la steve
un om de zăpadă din polistiren
câțiva îngeri mici din sticlă

și faptul că nu mai aștept. nu mai aștept.

ultimul cântec

am descoperit ultimul cântec
nu-i urmă de tristețe în el


doar oameni care-și acoperă graba cu paltoanele lor negre
străbătând iarna ca niște stoluri

totuși
un soare costeliv mușcă din ultima noastră duminică

eu aici

eu aici. dacă mă ridic pe vârfuri ajung foarte sus
dar nu mă ridic
am grijă. de multe ori Dumnezeu ne dă oameni în grijă

nu știu cine sunt. azi te-am întrebat de două ori apoi am tăcut
probabil că nici tu nu știi

am eliminat toate semnele triste
am lăsat un loc liber acolo unde lipseau oameni

cântec

încercarea mea de a salva ce se mai putea salva
a eșuat
șosele umede sunt peste tot
ca niște șerpi uriași

acum sunt aproape de tine
îți iau pulsul
și dansez în secret
pe ritmul arterei tale radiale
unele cântece se compun din întâmplare
în momente ca astea
când doi oameni
unul muribund și celălalt salvator
ajung să se cunoască pe șoseaua umedă
învinețită de neoane

liniște noname

nu știu cum să numesc liniștea asta. îmi țiuie urechile
de atâta liniște care se întinde până dincolo
unde sunt bolnavii adevărați
cei care au sânge viu în răni
și care nu vorbesc despre

totuși

liniștea asta ar putea anunța ceva
sau ar putea să ia locul oricărei întâmplări
de exemplu al accidentului rutier
în care M nu a murit
nu se știe cum
a trecut
în dimensiunea asta de fier
unde nimeni nu înțelege ce spui
dar totul e ruginit
ca un vapor scufundat de 100 de ani

încet cu cadavrul pe străzi

în fiecare dimineață descopăr în mine un mort. târăsc cadavrul pe străzi
la job
la mall
în cafenea
nu-l vede nimeni și eu nu am voie să spun
trebuie să acopăr urmele de sânge urmele de moarte
să disimulez rigor mortis
așa că alerg și dansez
fac gesturi largi firești îmi trec mâna prin păr
părul și unghiile tot mai cresc.
am chiar și un fel de zâmbet pe chip
port rochia mea de mireasă înghețată sub gerul trupului meu
alung viermii din carnea tăcută ce mă însoțește
în fiecare dimineață îmi iau cadavrul în spate și îl târăsc pe străzi
fără să crâcnesc
fără să am habar unde merg
de fapt.

așteptarea face din oameni făclii

eu totuși cred în oboseala ta
cred că atunci când când plângi
se lasă ceața
și ciorile înebunesc pe garduri

poate că așteptarea face din oameni făclii

ascult cum treci prin orașe de piatră
cum te iubești cu femei înalte subțiri
cum închizi ochii și pășești
cum ajungi în locuri care te sorb și te strâng
ascult noaptea care te face să tremuri

strălucesc puțin și adorm în marea ta oboseală

aspru

tu m-ai mâncat pe mine. eu te-am mâncat pe tine.
între noi
oameni vechi
îmbrăcați în haine făcute la normă
am pătruns în tine
ai pătruns în mine
mă cheamă varvara
am trupul greu
trupul tău +trupul meu =tone întregi de silabe
vorbele sunt aspre ca niște pleduri vechi din păr de cămilă

ling ușor liniștea prelinsă în grotă
de acord cu tine
lumea e o grotă plină de zarvă
e o gaură din care ieșim ca niște tâmpiți crezând în reîncarnare
dar cărnurile noastre putrezesc instantaneu
din primul moment din momentul zero când începem să plângem
împingându-ne spre ieșire

afară cineva învață lumina pe de rost
încerc să înțeleg efortul tâmp al unora de a ști
când nu e nimic de știut
legile sunt aceleași
totul e vechi
până și lumina se crapă
absolut totul e perisabil cotrastant instant

uimitor de rapid aduc cerul în gura ta
și-l închid acolo cu riscul de a te imacula.
de data asta îmi iese
albastrul își recapătă înțelesul

am o rochie neagră
cânepă in
mâini enorme îmi zdrobesc sânii
îmi lasă urme pe trupul imens
mă cheamă varvara
aspru
înghite înghit
taci tac.

karma pe zero

tocmai când mă gândeam să dau karma pe zero. să-mi rezolv toate treburile
să mă întind și să mor
tocmai acum când inventasem o mie de feluri de a răspândi liniștea
lăsând în mine borne abia vizibile
acum când înțelesesem în sfârșit că fericirea nu-i o treabă pentru muritori
și eram sută la sută de acord cu asta
când îmi desfășuram viața între inspir și expir
poate mai mult în expir încercând să mă las mai mult înspre moarte
acum când nopțile veneau lipite una de alta
și mă obișnuisem să cred într-un Dumnezeu al tăcerii
acum când anulasem trecutul și reușisem să ponderez teama

tocmai acum

nopți albe

te-am respirat adânc. aș fi vrut să rămâi. să ne dezbrăcăm trupurile și absolut goi
ca niște umbre fierbinți să facem dragoste direct cu sufletele
să ne jucăm de-a orice.
în subconștientul nostru moartea ar fi crescut ca imbecila
și noi
am fi râs de ea
pentru că nu mai avem nevoie de sfârșit
dacă nu există un început
teoria asta am fi inventat-o în timp ce cântam
într-un mod straniu
din foștii noștri plămâni fumegând
din fostele noastre trupuri îmbrățișate

aș fi vrut să rămâi cumva
ca din întâmplare
abia dacă să ne dăm seama de asta
ci doar să ne întindem foarte mult la povești
ca două babe în fața porții
noi am fi avut șansa să ne asigurăm ieșirea
undeva în culisele lumii
am fi putut să ne spunem adio de o mie de ori
tu mă puteai înjughia de două ori pe seară
și eu
să chicotesc puțin înainte să mor
tu să te sperii de fiecare dată că pumnalul a fost real
și moartea reală

am fi putut să ne înțelegem prin semne
atingerile ar fi fost inventate
nimic fals nu se poate strecura în limbajul ăsta
al lunii prin care noi comunicăm neîntrerupt
despre care se crede că e o limbă sumeriana
dar nu e decât o limba argintie a nopților mele albe