........

că sunt tăcută și plăpândă. ochii mei înfloresc la marginea drumului. aici morții în accidente cumplite au cruci mici din lemn. aveți timp să plângeți . nimeni nu se oprește cu adevărat. mersul ne-a furat viața. mersul ne ocupă mintea ne duce spre sfârșit. mersul lumii e mersul nostru.

până acum nu am înțeles nimic. atâtea identități inutile. nimic nu se leagă.

am tăcut crezând că numai așa pot să dispar să mă eliberez.  dar nu. tăcerea are și ea lacrimile ei.

într-o zi am învățat singurătatea

într-o zi am învățat singurătatea.

flori imense rotunde cresc împotriva mea.  flori violete care urlă în limba florilor
cântă și cheamă o ploaie despre care știam cândva totul
acum sunt mută.

oameni gri se strecoară prin mine spre cer.

așteparea a devenit imposibilă.

aveam dreptul la umbră. acum sunt o piatră. am făcut pace cu lumea.

un fel de armistițiu al umbrelor. da. o liniște care bâzâie în aerul fierbinte.

id

am rămas aici împingând. niciun exercițiu lamaze din lume nu mă poate ajuta să nasc ceva ce teebuie doar împins. lumea atârnă ca un capot în cuierul de fier. e după amiază și pacienții au ieșit în curte. fiecare cu umbra lui. eu nu o mai am. nu mai am nimic. știu că ar trebui să nasc. să te nasc. să mă nasc. am schimbat de o mie de ori locurile. identitățile s-au rotit ca o ruletă obosită sărind peste mine cea fără noroc. totuși cred că voi lua potul voi lua salonul cu umbre

...

am crezut că te iubesc dar de fapt iubeam doar felul în care veneai
felul în care respirația ta se împletea cu a mea
mâinile tale căutându-mă
iubeam pauza dintre cuvintele tale
clipa în care ne acordam perfect ca două instrumente ciudate
despre care un copil, doar un copil ar fi știut din prima clipă totul.

am crezut că te iubesc dar de fapt iubeam așteptarea de tine
dacă ai ști câte cântece erau acolo
și le cântam pe toate încet
șoapta devenise un mod de a îmblânzi întunericul

incongruențe

zilele acestea sunt
ca niște pluguri

am senzația că lumea se despică
exact în dreptul meu.
ceva rămâne de o parte
restul de cealaltă.

apar două maluri.
 între ele
eu
străduindu-mă din răsputeri
să neg
 această nouă prăpastie.

diluții

de fapt nu mai contează cum aștept. am început să diluez lucrurile cumplit
unele nici nu mai există decât în urmele câinelui galben
în gândul femeii cu genunchi vineții

mi-am lipit fruntea de calorifer
am dungi firbinți pe emisferele cerebrale
în sinea lor doctorii se bucură
știu sigur că se bucură când mă declară inaptă
incompatibilă cu viața
imposibil de respirat aerul trece în plămânii altor pacienți
trece de mine
eu nu pot să opresc aerul
nu pot să opresc absolut nimic

....

nimic de spus. mărțișoare grele
unele flori din piatră
altele din lut

poem care nu ar fi existat

am trecut pe roșu. am ajuns aici unde tot ce există face podul de sus. aici unde mușchiul lumii se încoardă și cântă.

am auzit că tanti veta a făcut un copil din plastilină. copilul suge lapte din calea lactee. a crescut mare cât un mormânt.

zilele astea seamănă între ele. viețile noastre seamănă. mă gândesc să nu mă mai mișc poate lumea mă va lăsa în urmă. inutil. sunt tot aici în prima linie. îmi cad stele în cap.

aveam o minge de foc. o loveam de pământ și provocam cutremure aurii. luam bucăți din lună și tropoteam cu ele pe scările blocului. îmi imaginam că vii. roți imense îmi zdrobeau gândurile de câte ori te așteptam. țin minte perfect că murise un poet. noi ne iubeam și pentru el.

i.

au uitat pereții în mine. ziduri albe imitând imacularea.
nu aș putea pleca de aici. nu există nimic dincolo. eu nu exist.

aș vorbi cu tata. i-aș spune că am întârziat puțin. sau poate el s-a cam grăbit.

nu mai vorbesc cu nimeni. am auzit multe povestiri despre accidentele rutiere despre căderile de la înălțime și accidentele prin plonjon în apă. am auzit cum noaptea sfarmă timpanele și ascunde clipele. nu am vrut să aflu cum. nu am vrut să aflu mai mult așa că am tăcut și am așteptat în peretele meu de carne și sânge.

unii cântă cu voce tare. nu am de gând să-i opresc.

am primit o scrisoare de la emil. mi s-a părut împăcat. nu am avut ce să-i răspund. puteam să-i spun că nimeni nu știe că locuim în același poem ca niște gâze într-o picătură de chihlimbar. frumusețea lui e să moară non stop. nu i-am spus nimic. știe că nu exist

cai negri

cai negri
zăpada mirosind a urină

undeva cancerul își desface brațele ca o caracatiță
și țipă în oameni la întâmplare

trec ușor în ritmul calului negru
nu vreau să-mi fie teamă
nu mă gândesc la nimic
număr unu doi trei patru
potcoave trâtite de șosea
nu mai trece nicio mașină
niciun tren

nu mă gândesc la nimic
am nevoie de pacea asta a câinelui care latră în urma mea
el știe că e bine să latre
nu toți oamenii îl aud
nici toți caii negri care duc undeva
călăreți oarecare


nu îmi amintesc nicio clipă mai blândă ca aceasta

doar câteva lucruri

atât de puține lucruri. un fier de călcat o brățară
prelungitorul electric
fața de masă cu moș crăciun
fereastra pe care am scris la mulți ani
2012

am ajuns de unde am plecat.

doar câteva lucruri fac diferența. oglinda
pe care am primit-o de la un prieten
în ziua în care am scris poemul despre orbire

nici acum nu văd altceva

doar câteva lucruri. cana de ceai pe care e desenat un înger verzui
și pe verso scris caligrafic pentru cea mai bună prietenă
masa de stejar
tamburina de la steve
un om de zăpadă din polistiren
câțiva îngeri mici din sticlă

și faptul că nu mai aștept. nu mai aștept.