nu inventez nimic

încerc să-ţi spun totul în cuvinte puţine. fantastic ce ne mai grăbim să fim singuri. totul se pierde. nimic nu se transformă.

după ce ai înţeles
adevărul
nu face nici cât o ceapă degerată.

nu inventez nimic. totul e scris acolo în cartea aceea. ea m-ar putea salva.

mi-e dor de tata. piatra nu se mai vede din iarbă. am aşteptat toată iarna să crească iarba din tata. să îl simt vegetal. rămân toată ziua cu obrazul lipit de piatră.

în cele din urmă vine un cal şi ne paşte. pe tata pe mine pe tine. în carte scrie cum s-a întâmplat. dar eu nu voi afla niciodată. şi nu mai pot să inventez un alt sfârşit. nu mai am timp.

am crescut. tata a murit într-un spital oarecare. nu l-am putut salva. dar mi-a făcut un semn cu inima. eu am înţeles că va creşte din iarbă şi din cai şi din păsări. copilul meu va păşi cu tălpile goale şi va râde cu poftă. apoi va culege bujori şi-i va aşeza lângă cruce. va zâmbi şi va aştepta apusul cu obrazul lipit de piatră.

am înţeles că aşa se termină. cu noi făcând semne cu inima.

rău

acum mi-e rău. trebuie să-mi fie rău. mai rău decât moartea. şi să nu-mi fie teamă. voi muri de o mie de ori. rănile se vor deschide din toate părţile. treebuie să îndur. acum e timpul să înghit tot răul.

insula

am scris deja cea mai frumoasă poezie. trupul meu aşteaptă în trupul tău. nu mai e nimic de spus despre asta.

uneori mă trezesc pe o insulă mică. cerul e albastru oceanul albastru. ca în laguna albastră. ştii filmul. e vechi. actorii sunt deja bătrâni. costumiera e plină de artită. decorurile. uneori insula se face cât o talpă de om. stau într-un picior. nesfârşitul e apă. plus cer. tehnicolor.

nu mă gândesc la nimic. nu mă gândesc la nimic. la nimic.

am scris deja cea mai frumoasă poezie. ce ar mai fi de spus. insula mea e cât o unghie cât un bob de mazăre cât un bob de piper.

adevărul meu

azi n-am vrut să te supăr spunându-ţi adevărul. sunt moartă. şi clipa asta e moartă. şi marea e moartă.

câteva celule îşi continuă viaţa. câteva organe funcţionează anapoda neştiind că e gata. ca bătrânii izolaţi ce nu află când e gata războiul.

ţi-am tot spus că te-ai trezit în mijlocul unui război. că trupul tău se luptă cu tine. că eşti în plină luptă pe viaţă şi pe moarte. ţi-am spus asta fără niciun drept. eu sunt moartă. eu nu pot să-ţi spun să trăieşti. nu ţie. mai ales nu ţie.

nu puteam să-ţi spun adevărul. adevărul meu e altul. e cel care m-a ucis în fiecare zi. adevărul meu e o sabie.

EPITAF

Eu nu am existat cu adevărat
niciodată,
decât ca un junghi
în coasta unui Adam izgonit.
M-am născut căutându-te
şi mor vinovată
că te-am găsit.

..........................................................................

nu mai exist . şi dacă exist nu mai ştiu cine sunt. astea sunt gânduri iraţionale. dar ce este raţional? singurătatea mea. absenţa ta. lucruri.

singurătatea e atât de apăsătoare şi crudă. nu ştiu dacă mai pot îndura. nu ştiu cum se face. cum să trăiesc aşa.

maia. maia. maia. maia. maia. maia. maia. maia. maia. maia. maia. maia. maia. maia.maia. maia. maia. maia. maia. maia. maia. maia.

wc

iubitului meu i s-a terminat dragostea. ca apa la robinet. eu stau în faţa lui cu sufletul meu săpunit şi aştept. nimic. el zâmbeşte oarecum jenat şi-mi spune că nu mai e. parcă ar fi una din vânzătoarele alea de la alimentara. nu mai avem. şi eu nu am ce să fac. de unde nu e...

sufletul meu ustură, doare se cojeşte de piei ca peştele pe uscat. visează mări şi oceane. dragoste. stat în pat şi povestit nopţi întregi. jocuri. întâmplări adevărate. parcă din filme. din alte vieţi. iubitul meu e personajul principal. se rupe pelicula. amintirile se topesc încet. rămân eu.

eu sunt aici.
eu sunt aici.
eu sunt
eu

nu ştiu care aici care sunt care eu

dar cred că în afară de mine există oceane mări oameni frumoşi ca nişte fluturi.

dragostea iubitului meu s-a terminat. ca hârtia igienică la weceu

eu în căutarea mea

cred că abia acum am ajuns să fac un lucru util. toată viaţa mea am aşteptat sau am alergt după himere. abia acum fac singurul lucru bun: mă caut pe mine.

nu mi-e teamă. dacă am rezistat în acest război cu umbrele, dacă am păşit atâta timp pe nisipuri kşcătoare, dacă am răzbit prin ceaţa depersonalizării, numai şi numai în numele unei iubiri despre care nu ştiam că e moartă...voi reuşi să-mi regăsesc identitatea.

ştiu despre mine că pot iubi imens. nu ştiu dacă e o calitate. cred că e mai degarbă un defect.

mai ştiu că am de dăruit foarte multă bucurie. şi asta e bine.

mai ştiu că importantă şi frumoasă e călătoria, nu destinaţia. de fapt şi una şi alta sunt fericirea copilului meu care este în sine un miracol.

mai ştiu că există oameni!!!

oamenii sunt frumoşi liberi ca fluturii. ca florile. eu nu voi rupe tulpini sau aripi. dar nici nu mă voi lăsa ruptă încă o dată...

oamenii sunt frumoşi. nu-i voi abandona. mă voi bucura cu ei.

nu mi-e teamă. aici sunt eu cu toţi oamenii şi cu toată frumuseţea din lume. eu şi cpilul meu.

cine

cine ar putea să-mi deschidă pieptul să pătrundă în mine ca într-o scorbură.

cine ar avea încă ceva de spus dar nu ar mai spune nimic

cine m-ar lăsa să adorm în el ştiind că n-o să mă mai trezesc.

cine ar pleca mai mult în cine ar rămâne mai mult

.

azi e o zi ca un nod.

câine

aveam urgentă nevoie de un nume din care să mor. mă îngrijora că nu se poate spune nimic despre mine. nu aveam nici măcar un nume. nu aveam chip. nu aveam nimic care să poată fi pus acolo pe piatră. asta mă îngrijora. că tăcerea nu e vizibilă pe o piatră. că nimeni nu va şti că am fost doar o iubire fără margini. nimeni nu va şti că acolo nu e decât un câine lovit de întuneric.