seMn simplu încarcerat

clipa înțepenea. devenea tare. avea caracterul unei roci. spărgea și nu se lăsa zdrobită. durea și nu se lăsa dorită. sau cam așa ceva

îmi rămăsese gustul de pământ în cerul gurii. gust de pământ în cer și o ploaie tâmpită matinală zornăindu-mi în minte. aveam aceeași vârstă cu M deși între noi generații întregi de orbi molfăiau întunericul. mirosea a mazăre și chiftele. pereții stăteau drepți. drepți.

tot ce spun poate fi folosit împotriva mea. tac. zâmbetul lui M se înfige în mine ca un pumnal. tac. ar fi cumplit să-i arăt că mă doare. durerea nu face parte din noi. durerea a cuprins lumea și a încarcerat fibra tare a lupului.

la meteo se anunță o toamnă amânată. se anunță o lipsă în anotimpuri. pentru e M nu contează. zidurile se lipesc de trupul lui extrem de subțire contorsionat sub mâinile orbilor.

în momentul acesta nu pot să-mi iau libertatea de niciunde. de obicei găsesc un cuvânt o fisură o urmă o lacrimă dar acum totul a încremenit. clipa e înțepenită ca un dumicat în gâtul lui dumnezeu.

m-am pus cu lumea

pot să spun că am creat câteva scene de un dramatism extrem
am alungat teama cântând
am dat din mâini și din picioare
am mușcat am zbierat la anotimpuri
știind că ele îmi fură tinerețea.
totuși am iubit excesiv
toamna.
am sărit peste cadavrele dimineții.
lumea s-a pus cu mine
și eu
eu m-am pus cu ea
pe viață și pe moarte
mai mult pe moarte
mizam pe întuneric
mizam pe orbirea mea
pe orbirea altora
dar acum
totul e vizibil
deodată m-am trezit într-un spectru incandescent
îmi ard ochii în cap
timpul s-a dizolvat și curge sălciu prin arterele mele prea vii
aflate la vedere

trebuia să aștept
trebuia să las lucrurile să zbiere
trebuia să mă ascund în regnuri vegetale

lumea se miră.

lumea se vede în sfârșit
și se miră
de propria ei carne
de propria ei voce
de toamna ei
care e și a mea.

am acostat un înger

mă simt de parcă aș fi acostat un înger.

alunec pe treptele nesfârșite ale orașului. vitrinele bubuie de neoane.
ochii îngerului sunt însângerați. vreau să-l scot de aici. să-l scot afară în câmp sau mai bine să-l urc pe un bloc și să-i dau drumul

totul se preface în noapte. nu știu unde naiba să mă mut până în zori. nu am nimic. singurătatea mă mușcă. e o cățea pe care o hrănesc din carnea mea .

nu mai am absolut nimic. decât mersul pe jos.

îngerul a îmbătrânit și s-a trântit pe asfalt. în locul lui o băltoacă. nimic altceva. aș vrea să fiu un câine să-l beau fără să-mi pese. mi-e o sete cumplită. nu-mi pasă.

...

...și voiam să-ți mai spun că mai presus de dragoste e tot dragostea. adică, Dumnezeu.

există un soi de simplitate de care mi-e dor. acea armonie despre care cu greu poți vorbi fără să o tulburi.

restul e un joc. felul în care ne stăpânim teama de a nu fi respinși, felul în care încercăm să ne vindem așa zisele calități sau în care încercăm să apucăm fericirea de sfoară ca pe un zmeu. un joc fără miză. recunosc, îl joc și eu uneori. cuvintele animă sau distrug. tăcerea poate să ucidă. liniștea însă aduce împăcare. de aceea nu mă voi întrista dacă nu-mi vorbești. voi crede că tăcerea ta e o liniște.

ce-am mai făcut de atunci

de atunci nu am făcut nimic altceva
te-am așteptat
uneori timpul făcea tumbe în mine
mă arunca din tren din tramvai din viteza luminii
îmi smulgea inima și mă lăsa pe drumuri
fără un clopot fără nimic
zumzetul verii mă înnebunea până la urmă
mă ascundeam în câini în copacii obosiți de pe marginea șoselei

alteori te așteptam pur și simplu
așteptam în toți acești bărbați înfrânți pe care i-aș fi putut iubi

...

poate dacă m-ai aștepta într-o duminică.

poemul meu de azi

Noi doi (sau în fine)
poezie [ ]
Descrierea lumii, IX


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Catalin Pavel [Catalin Pavel ]

2007-10-08 | |




noi doi
adică dezastrul precedat de
panouri reflectorizante regulamentare
d e z a s t r u

noi doi
adică tu în sala de aşteptare
cu durerea de stomac pe care
femeile o ascund de atîtea ori,
zîmbind frumos atît bărbaţilor cît şi femeilor
obţinînd de la secretariat hatişeriful
necesar ca să petreci în fiecare zi
o oră în oglindă şi una la fereastră
şi eu încuiat în budă la aeroport
ştergîndu-mi faţa de transpiraţia rece a fricii
că n-am să mai apuc să-ţi
sărut ochii şi să-mi închipui
cum barba mea îţi provoacă
o uşoară neplăcere în timp ce
te strîng în braţe ca
un copil o jucărie în vis

noi doi
care n-avem nici un viitor dar sîntem îngrijoraţi de
rombul soarelui de care depindem
în care hidrogenul şi heliul
joacă o nesfîrşită partidă
de barbut

noi doi adică
oraşul ideal în incendiul ideal
şi în miezul lui
fagurele dragostei fizice
cu uşa trîntită a fiecărei respiraţii
şi farul din Alexandria stins la fiecare strigăt,

noi doi adică
literele cifrelor numărului tău de telefon
scamele hainelor tale
unghiile degetelor tale de la picioare
pe care în lumina brichetei
vad că de fapt le mişti încetişor
fără să fi menţionat asta
şi reproşurile pe care ţi le fac
în încercarea de a mă convinge să nu mă schimb eu

noi doi adică
ceea ce ştim unul despre altul:
faţa ta cînd nu mai asculţi ce zic ci urmăreşti în minte un cîntec stupid sau nu
faţa mea cînd nu mai ascult ce zici şi ascult dacă inima bate normal sau nu
faţa ta cu ochii închişi,
atît de tristă încît nu văd cum aş putea să nu te iubesc,
şi faţa mea care trebuie să aibă pe undeva un secret,
pe care eu nu-l cunosc, dar care pe tine te-a atras, şi căruia
îi eşti recunoscătoare cînd apare din cînd în cînd,
astfel convingîndu-te că nu mă iubeşti degeaba

noi doi adică
scrisorile mele de dragoste
scrise peste scrisorile tale de dragoste
mie fiindu-mi dor de tine în
aceeaşi secundă în care ţi-e ţie dor de mine
ceea ce produce un curent de zece microamperi
suficient ca să zbîrlească mustăţile bazilonilor

noi doi adică
acea lume factorială
alcătuită din mine şi din tine şi din
supărarea noastră de multe ori,
cînd sîntem despărţiţi,
şi uimitoarea fericire pe care o putem scoate uneori
din ceea ce pentru unii este doar
o după-amiază împreună

noi doi adică
lipsa noastră de noi doi
în cantităţi suficiente
o lipsă care nu se împlineşte nici măcar de sărbători
o lipsă care este permanentă
de aceea noi doi
ne simţim atît de rău
din ce în ce mai rău
pe măsură ce această lipsă
continuă să nu se transforme
într-o prezenţă strigătoare la cer,
nemaipomenit de fastuoasă, sfidătoare, stufoasă
care nu recuperează nimic, nimic
şi piramida viitorului nostru
va rămîne incompletă fără pietricelele
cîte unei marţi, cîte unei joi

noi doi adică
glumele pe care eu trebuie să le fac
ca să nu zic o prostie
şi care se dovedesc prostii şi mai mari,
şi plînsul tău ca să nu taci
care se dovedeşte mai lung decît orice tăcere

noi doi,
adică nici o întoarcere posibilă,
adică mai departe e blocat
adică staţionarea interzisă
şi singura soluţie e să părem că ne certăm atît de violent
încît chiar şi poliţia să se jeneze să ne pună vreo întrebare

noi doi, adică
o întîmplare petrecută în două jumătăţi
cîte o jumătate de întîmplare
la fiecare sută de ani şi mie de kilometri
pînă cînd cele două jumătăţi
se dovedeşte că nici măcar nu se
potriveau iubito
ca să vezi ce au făcut filmele din noi
da, întîmplarea noastră
se nepotriveşte
şi mecanismul în loc să meargă uns
şi să producă tablă zincată
merge greşit şi face oameni fericiţi,
doar doi oameni,
ce-i drept, şi
tot la fiecare sută de ani şi
mie de kilometri

noi doi,
sau în fine

uite

uite
ți-am lăsat un semn aici
între specii
am lăsat o urmă pe care numai tu s-o găsești
într-o zi
când va veni iarna
sau va veni timpul

distanța face din noi un fel de lupi
singurătățile noastre umblă flămânde
pe străzile unor orașe dispărute de mult
eu ți-am spus cândva
frumusețea e să ai o umbră de piatră
dar tu
tu să te strecori prin toate zidurile
prin toate ruinele astea
până ajuns în mine ca într-un templu pe jumătate ars
să spui simplu
uite
și eu să-mi amimntesc totul

gând

nu-mi pot imagina cum toți ceilalți oameni trăiesc fără muzică.

poemele sunt doar pentru poeți. toți ceilalți sunt muți și orbi și fericiți.

nu înțeleg depărtatrea. nu înțeleg multe lucruri.

împăcarea aceasta îmi vine din dragoste. într-o bună zi m-am trezit iubind întregul univers. aerul pietrele cerul asfaltul arborii totul orice. nimic nu ieșea afară din lume. nimic nu rămânea pe dinafara sufletului. nici urmă de teamă. nimic de pierdut. m-am trezit iubind ca un tuberculos la ultima suflare. m-am trezit perfectă în umbra lumii.

așa am trecut prin ziduri. lacrimile au devenit ploi. am trecut și am iertat deși nu era nevoie de iertare. era nevoie numai de dragoste. de răsuflarea mea de femeie.

joc

dela o vreme nu-mi mai imaginez nimic. e ca într-un joc. realități de toate felurile se înșiră ca niște gablonțuri. în mine războaiele s-au terminat de mult. accept. simplu.

îmi amintesc că am citit romanul tău cu un nesaț de care nu aș mai fi în stare. ca și cum viața mea ar fi atârnat de fiecare cuvânt. ca și cum continuitatea ar fi fost esența. am așteptat apoi ca un stâlp. era ceva care vibra în așteptarea mea. ca firele de înaltă tensiune. autobuze întregi cu navetiști veneau plecau trenuir de marfa de calatori personale rapide vapoare avioane orice. toate fără tine. lume se micșora pe nesimțite seara devenea rece. seara devenea pustie. pustiul devenea pustiu și eu înțelegeam aceste lucruri prea bine.
până la urmă mi-am imaginat tot felul de circumstanțe. cum te-au arestat unii crezând că ești vreun luptător în gherila acelei țări cu nume ciudat, cum tot căutând ai ajuns în tibet(fără mine) și te-ai gândit ataât de intens la mine încât simțeam aerul tare și nespus de clar al locului, cum ai călătorit în compania unor oameni care ți-au furnizat materiale pentru încă vreo zece cărți pe care le vei scrie pe malul oceanului în casa de lemn, cândva.


mi-am imaginat că ai trecut gardurile ghimpate că ai jurat că ai făcut dragoste și că ai lăsat urme că ai adus lumea în tine ca să-mi povestești. numai de aceea. să-mi spui cum a fost.

dar acum mă joc altceva. mă joc de-a realitatea. o stupizenie. să nu încerci niciodată.

nu știu cine

nu știu cine a tras linie. cum au apărut aceste ziduri. cum eu ca o iederă nebună
m-am cățărat în vârful lumii am crescut ca o buruiană din zid ca să te pot iubi
mai mult și mai mult și mai mult
până când lumea s-a transformat în piatră
și am cioplit în ea o inimă tare
o inimă pe care să n-o distrugă pustiul din noi

nu știu cine ne-a lăsat afară. nu știu de ce nu ne aude nimeni

am strigat în limba pescărușilor în limba ierbii în limba șerpilor
am fost o lighioană
și am mușcat în carnea lumii
am adulmecat sângele tău oriunde
am adulmecat dragostea în piatră
am sfâșiat cu ghearele întunericul
de câteva ori am rupt liniștea ca să nasc

dar acum nu mai știu

cine a tras linie
cine ne-a lăsat afară
în umbră.

D

sunt moartă. toți suntem morți. ne mișcăm aici anacronici patetici . avem tupeul să ne fie teamă să iubim să ne facem griji și planuri. trupurile noastre sunt carnea și totul e o mare veche ruginită mașină de tocat. urmăm. suntem anihilați din primul moment. suntem viermii unei lumi care se autodigeră. sunt moartă în tine în voi toți. sunt moartă.

dacă m-ai întreba de ce totuși ți-aș răspunde târându-mă cu nesfârșită dragoste. de Dumnezeu.

îmi amintesc totul

nu te întreb nimic. e frig. mi-am aminit unele lucruri pe care aș fi vrut să le uit. lumea asta e făcută din cicatrici. suntem oile însemnate cu sânge. suntem o turmă tristă care paște iarba amară.

am ajuns să nu te mai întreb nimic. am ajuns să-mi amintesc totul.

duminicile nu ne mai ajung pentru pace. liniștea sfâșie carnea lumii. ajunsă aici mă tranform în altceva așa cum mi-ai spus am focul în sânge. nu pot să domolesc nimic. nu-ți mai spun despre nopțile în care trupul meu fuge în al tău

ca să plouă.

dezlegare la narcise

nu te îngrijora au crescut garduri din oameni. fiecare cu treaba lui de exemplu eu am de păzit acest trup de luni până vineri. duminică asmut aerul în plămânii înfloriți ai vecinului de salon. au adus narcise galbene. le-au pus în vaze de sticlă. azi a fost dezlegare la galben. nimic nu-mi amintește de tine. nopțile au devenit un fel de borne acum nu se mai numără zilele ci nopțile e mai bine așa visez o primăvară de sticlă într-o vază de carne. visez narcise izbucnind din trupul unui Dumnezeu înmărmurit

mâine nu va întreba nimeni de tine

mâine nu va întreba nimeni de tine lucrurile se vor întâmpla ca de obicei voi trece pe galben când va veni ora nu voi spune nimic poate voi rămâne cu ochii pironiți în pământ și pământul va înflori ca un trup timpul se va acorda pe neașteptate cu noi pentru prima oară vom fi perfect sincronizați poate vor fi unii care vor cânta în metrou fără să știe nimic despre tine alții vor cumpăra narcise galbene poate că în aer va fi un fel de muțenie trupul tău va arde greu ca un lemn verde cu siguranță vor fi unii care vor aștepta ca de obicei

cine ești

cine ești
de ce nu-mi amintesc de tine
care e treaba cu liniștea. de ce o aud mereu
când ești aici

cine ești
de ce nu mă auzi
cum se cheamă casa aceasta
din piatră pe care nu mi-am dorit-o
unde e casa mea
unde e trupul meu limpede rece

cum se numesc treptele astea spre zid
de ce taci când toată lumea tace
de ce e rupt aerul ăsta
cum se numesc copiii noștri de piatră
cum se numește grădina asta
spatele blocului
metroul
tramvaiul galben

unde sunt toate lucrurile
și toate ființele

care e numele tău
cine ești

2

în poze nu ți se vede ochiul. ești împăturit la dungă
arăți proaspăt. încerc să-mi aduc aminte unde erai
în anul 2 mii

nu poți să știi nimic despre mine. nu știi
cum am născut în câmp ca o țărancă
apoi am alunecat ca un glonte prin mintea bărbaților
am avut grijă de somnul unora
de moartea altora
am numărat la infinit în saloane cumplite
verzi
am ascuns teama în noptiera de fier
am ars toate scrisorile de dragoste
apoi le-am rescris de sute de ori
am ucis și am fost ucisă
nu poți ști mai nimic
despre cum am ajuns aici
după ce am trăit o iarnă întreagă
într-o lebădă cu totul și cu totul din gheață

de aici

de aici pot să privesc. dacă adorm
somnul meu stă de pază
dacă mor
moartea mea se înmulțește în întuneric
dacă tac
ca de obicei
tăcerea se lasă în oameni
și îi orbește

nu mă aștept la nimic

habar nu am cum se termină așteptările
săli pline de oameni care numără
în timp ce se nasc și se căsătoresc și fac copii
unii întârziați pierd trenul
pierd startul
alții obișnuiți să aștepte uită cu totul
de călătorie de viață de moarte
rămân încremeniți între linii
pe băncile roșii din plastic

azi am vorbit foarte puțin.
te-am așteptat un timp. ai venit
singur
fără trup
fără suflet
cu o servietă grea
din marmură
m-ai pătruns cu un icnet
apoi ai lăsat robinetul să curgă
mi-am imaginat repede o ploaie
până la urmă
am înghițit ploaia și am continuat
să te aștept

plecările și sosirile mă înspăimântă
au ceva din respirațiile poticnite ale bolnavilor de tbc
au ceva din inspirul și expirul unei lumi
care se crapă când tușește
scuipând toți oamenii și toți norii
de-a valma

m-am așezat pe valiza de marmură
putând în mine embrionul fierbinte
al trecerii tale
nu mă aștept la nimic

pe vremea asta

de aici febra ta seamănă cu un cal. nechează strident
înfierbântează tăcerea galopează în sus
spre tâmpla unui Dumnezeu de ceară

cam pe vremea asta mă îngrijorez
că iarna rămâne prea mult
că sunt șiruri întregi de vertebre înțepenite
pe marginea șoselei ce duce la tine
și catene infinite îngropate în frig
alcătuiesc esența vieții unora sau altora
la întâmplare
îmi imaginez că am pierdut tot timpul și și toate malurile
caii fierbinți aleargă degeaba
spre raiul cailor
cam pe vremea asta îmi închipui tot ce e mai rău