lighioana

de când toate femeile se cheamă cu numele ei de femeie
şi toţi bărbaţii cu numele ei de bărbat
ea îşi descarcă în lehamite întreg cerul aici
ea nu se mai poate suporta aşa ca o poartă
îşi măsoară nopţile cu rembrandt.
dacă strigi la ea se preface că doarme nu o poţi prinde.
doar pe scara de incendiu poţi să o vezi.
ea ţi se întoarce noaptea acasă şi se dezbracă de tine te desface în fâşii de neon.

nu ştiu cum reuşeşte ea să te iubească întotdeauna mai mult când eu dorm.

moartea se împleteşte se despică se împleteşte cu ea
după ce-şi miroase inima o ascunde ca pe o echimoză în decolteu
seminţele tale obscene încolţesc pe chipul ei păduros
apoi rodesc sălbatice în numele ei rupt de lighioană
nu o atinge nu o privi că sângerează
ca o animală ca o gingie ca un destin
împinge-o pe scări. urmăreşte-o pe ascuns cum se deschide la capete
ca un crin ucigaş ce naşte pui vii. ca un crin.