locuiam într-o piatră. nu ştiu de când pentru că nici eu nu aflsem de la început şi piatra nu ştia că e locuită. într-un târziu i-am dat un nume. trebuia s-o strig cumva. despre mine nu mai ştiam mare lucru.
aveam o umbră din care rupeam ca dintr-un pom înalt. mă bucuram ca un copil când ea creşte la loc când vedeam că pot să mă bazez pe chestia asta. nici măcar nu durea. rupeam muşcam din ea ca dintr-un măr şi nimic. lumea rămânea întreagă.
e câte ori ploua piatra cânta uşor. murmuram deodată cu ea ca într-un zumzet şi mă bucuram că nu aude nimeni. treceam cântecul meu în lumea pietrelor şi era bine. nu-mi era frig. aş fi vrut să plouă oricât.
totuşi i-am dat pietrei un nume. am simţit nevoia s-o strig. dar nu făceam asta în fiecare zi. nu. o strigam numai noaptea când era în pericol când ea visa un deşert şi nu puteam s-o las acolo. ar fi măcinat-o pustiul.
No comments:
Post a Comment