nu-i spune

sângelui meu nu-i spune despre plecare. nu-i spune. nici cărnii mele nici câinelui. sângele meu e câinele meu. muşcă din joacă puţin prea tare. sângele meu muşcă din inima mea.

în fiecare dimineaţă tot mai ciuntită mă ghemuiesc în tine. tu eşti locul gol. uneori eşti o umbră în care mă ascund.

de fapt nici tu nu eşti sigur că există plecare. crezi mai mult în tăcere. o foloseşti cu încordare zi şi noapte în zidurile prin care trăieşti.

aici iarba e verde verde

m-am gândit să-ţi scriu o scrisoare. dar nu ştiu cum să încep, nu ştiu ce-mi eşti dacă îmi eşti.

ţi-aş scrie despre cum am încă în mine o parte care se bucură. nu ştiu cum. asta e o surpriză pentru toată lumea care mă cunoaşte. şi mai ales pentru mine. partea aceea care opreşte clipa cu buzele. îi simte vibraţia. o sărută ca pe-un fluture. aşa cum făceam noi la început de tot pe când ştiam totul unul despre celălalt.

acum ascult muzica altfel. parcă nu mai trece prin tine. ajung într-un oraş nou dintr-o altă ţară vorbesc limba altora şi mă simt bine. oamenii mă salută pe stradă. nu sunt atât de străină cum credeam.

aici iarba e verde verde.

sunt multe lucruri la care nu mă gândesc. nu-mi fac griji. nu-mi mai trebuie o casă. nu-mi mai trebuie nimic. am totul. toată această frumuseţe despre care ştiu. nu mai am nevoie de nimic.

aici timpul creşte direct din mine. ca iarba.

.

te aştepţi să se facă linişte. există ceva ponosit în ceea ce spui. ascult cu oarecare nerăbdare. vreau să plec. strada e plină de vânzători ambulanţi şi de tarabe. încerc toate brăţările. cândva am avut o verighetă de cameleon. dar e poveste lungă. şi tu vorbeşti despre alte lucruri tot mai vechi.

...

timpul creşte direct din mine ca o iarbă. ştiam asta şi ieri. şi alaltăieri.